De fiecare data când organizez Q&A ( question and answer) pe Instagram, se repeta unele întrebări la care nu am fost pregătită sa răspund pana acum. Știu ca articolul asta ii este de ajutor cuiva, așa cum mi-au fost si mie altele.
Inainte și după naștere, toată lumea ne spune cum să creștem un copil. Ce să mănânc și ce să nu mănânc. Cum sa îl îmbrac, cât de bine e sa îl alăptez, iar mai apoi cât de rău e ca nu-l intarc! Daca stai acasă, ești leneșă, daca te duci la lucru, ești o mama rea.
Dar nimeni n-a stiut sa îmi spună cum să ma pun la loc odată ce copilul s-a născut.
Singura, cu organele mișcându-se înăuntrul meu, sâni și cusături dureroase și o ființă mică care depinde de mine pentru supraviețuire. Adevărul e ca întreaga mea lume s-a zguduit. In unele momente am fost cuprinsă de magia maternității, dar în cele mai multe zile din primele săptămâni m-am chinuit. M-am chinuit sa mă ridic din pat, sa cobor scările, sa mănânc, sa merg, sa dorm. Am fost data peste cap de furtuna hormonală de după naștere și astăzi nu mi-e rușine sa o recunosc. Mai mult, a doua zi după ce am născut am fost data la o parte dintr-un proiect căruia tot eu ii dădusem viața. Tic. A fost apasat butonul declanșator. M-am simțit in deriva. La început a fost tristețe. Se amesteca cu frustrarea si nedreptatea pe care o trăisem in timpul sarcinii, când am fost hotărâtă sa renunț la handbal, si nemulțumirea pe care o aveam fata de mine, de felul in care arătăm. Imi spuneam ca doar de atât sunt in stare. 5 luni de zile nu am găsit nimic bun in tot ceea ce făceam, si am plâns zilnic. Fără ca cineva din jurul meu sa observe. Pentru ca trăiam suferința care nu se vede.
Depresia nu arată rău.
Dar se simte groaznic.
Dereglată hormonal, extenuată, vulnerabila emotional, am ajuns după 5 luni la urgente cu dureri îngrozitoare de stomac. Dureri cum nu am mai simțit vreodată in viața mea deși am trecut prin 3 operații si am dat naștere la doi copii. După a doua noapte, am fost internată pentru a efectua investigații suplimentare, fără ca durerea sa cedeze indiferent ce calmante am luat. Anestezie, colonoscopie. Toate astea in timp ce aveam acasă o ființă mica dependenta 100% de mine.
Pana mi-am calmat mintea.
Ai grija de tine! Cere ajutor! Fii blândă cu tine si iubește-te! Optimismul este o atitudine! Invata-l!
Aș fi vrut să-mi spună și mie cineva lucrurile astea înainte să trag de mine după fiecare deziluzie și nedreptate, să ”rezist” și să nu-mi ascult nevoile emoționale și corporale. Aș fi vrut să nu mă sacrific atunci ca să nu îmi sacrific mai târziu familia și pe cei dragi în procese dureroase de conștientizare și vindecare. Aș fi vrut să îmi strig nevoile și să pun pe primul loc linistea mea.
Regret ca acum 2 ani nu m-am ridicat de la masa unde nu eram respectata și am făcut compromisul tăcerii, compromis care mi a măcinat sufletul.
Dar astăzi mă iubesc cu adevărat și îmi dau seama ca a rezista nedreptăților și mizeriilor care mi se întâmplă sau la care asist nu este echivalent cu normalitate.
Pentru ca lumea e plină de „profesori” care pretind că fac tot, ştiu tot, dar sunt repetenţi la educaţie şi bun simţ.
M-am bazat mereu pe forța mea și pe anduranța sufletului meu, dar cu cât înaintez în viaţă, cu atât sunt mai conştientă şi mai hotărâtă, mai tolerantă cu mine şi mai intolerantă cu tot ce nu-mi dă linişte. Mă enervează oamenii rai, cei care încearcă să-i sape pe ceilalţi în speranţa că le-o fi lor mai bine, mă irită cei care ajung sus fără merit şi fără decenţă.
Nu mai vreau sa particip la şedinţe în care se vorbeşte de nimic si de lucruri absurde. Nu mai am răbdare cu persoanele oportuniste, meschine, false.
Mă simt la jumătatea drumului și vad altfel sensul vieții. Timpul meu, timp preţios. Vreau să îl petrec lângă persoane pozitive, umane, generoase, gentile. Persoane care zâmbesc, care iubesc, care respectă, care ştiu să râdă şi să își accepte propriile defecte. Oameni responsabili şi corecţi. Oameni care nu calcă în picioare demnitatea şi bunătatea celor mai slabi. Probabil de asta iubesc sa fiu in preajma copiilor.
Astăzi ma iubesc si ma iert. Iar pe cei care mi-au făcut rău, i-am uitat.
