„Prea tânără”
”Prea frumoasă.”
“Prea sexy.”
„Prea vocală.”
„Prea, prea…”
Când m-am apucat de antrenorat, mereu a fost un prea care să mă definească în ochii altora. E ok să fiu antrenoare, dar nu e ok să fiu femeie?
E o realitate crudă cu care multe femei, nu doar în sport, se confruntă. Mereu există un „prea” care să le fie aruncat în față — prea tânără ca să fie luată în serios, prea atrăgătoare ca să fie văzută ca un lider autentic, prea directă ca să nu fie catalogată drept „agresivă” sau “cu gura mare”.
Astăzi sunt conștientă ca toate aceste „prea” nu fac decât să reflecte nesiguranțele altora, nu valoarea mea reală. Faptul că sunt femeie și sunt și antrenoare nu se exclud, ba din contră, îmi aduc o perspectivă unică, empatie, intuiție și forță.
Și, cel mai important, sper ca am pus o caramida in deschiderea drumului pentru alte fete și femei care visează să conducă, să antreneze, să fie văzute pentru ceea ce sunt: competente, dedicate și puternice.
Locul femeilor este oriunde aleg ele să fie, inclusiv pe banca tehnică.
Întotdeauna mi-am formulat propriile păreri prin prisma propriilor trăiri. Timpul și sistemul nu m-au făcut să tac, m-au învățat doar să îmi aleg cu mai multă grijă războaiele pe care aleg să le duc.
Dar cu siguranță o să spun mereu ce am de zis.
Am o mână de oameni care cred în mine și a căror părere contează. Vă mulțumesc și vă prețuiesc 
Nu mai sunt femeia tânără și nesigură de ieri. Sunt femeia de azi — antrenoare, mamă, soție! puternică și fără scuze.
