De ce sportul poate fi colacul lor de salvare
Adolescența – o vârstă a extremelor
În perioada asta, totul e la intensitate maximă. Emoțiile sunt explozive, iar sentimentul de apartenență poate însemna diferența dintre un drum bun și unul periculos.
Adolescența este un teren minat. Fiecare pas greșit poate avea consecințe uriașe.
M-am gândit la mine. La copilul din clasele primare care vindea la magazinul familiei. La bucuria pe care o simțeam când ai mei se mândreau cu mine, spunând că „asta ne scoate din sărăcie”. Era modul meu de a fi importantă, valoroasă, bună.
Și la fel de viu îmi amintesc cât de tare m-a durut când am renunțat la handbal. De parcă mi-am dezamăgit părinții. Eram comparată cu cele care nu au renunțat, care au fost mai ambițioase și mai puternice. Și în mine s-a cuibărit o senzație pe care o port uneori și azi: că trebuie să confirm ca să merit iubire.
După 15 ani de căsnicie, încă îl întreb pe Claudiu:
„Mai sunt frumoasă? Sunt grasă? Am vorbit prea mult?”
Nevoia asta de validare nu dispare ușor. E o rană care se închide greu.
„Sportul nu e doar competiție – e și o formă de terapie”
Dar știu, în același timp, și ce ajută: sportul.
Sportul m-a ținut întreagă când am fost adolescentă, și acum e colacul de salvare pe care încerc să-l arunc mai departe, către fetele pe care le antrenez.
Mi-am propus să scriu mai puțin despre handbal. Să păstrez conturile de social media doar pentru viața mea personală.
Dar astăzi fac o excepție. Pentru că nu e doar un sport.
E o misiune. E un teren unde se întâmplă vindecări.
Sportul ca ancoră.
De ce ceea ce fac contează.
În perioada turneului final, am creat un „ziar motivațional” pe care îl lăsam fetelor sub ușă dimineața.
Dar adevărul e că acel ziar era doar o constatare scrisă a ceea ce le-am spus tot anul:
că sunt bune, că sunt importante, că pot.
D-aia m-au crezut. Pentru că, înainte de orice, au fost văzute.
Adolescența e o vârstă a extremelor.
Când nu te simți văzut, cauți confirmarea în locuri greșite: în anturaje toxice, în alcool, țigări, droguri, relații nesănătoase.
Dar sportul oferă o alternativă: e un spațiu unde poți fi cool fără să te autodistrugi.
Când le spun fetelor că sunt cele mai bune, nu o spun ca să le flatez.
O spun ca să plantez în ele acea voce interioară care, într-o zi grea, le va aminti că ele pot. Că ele contează.
Poate nu toate vor ajunge campioane.
Dar fiecare dintre ele poate deveni o versiune mai bună a sa, într-un spațiu sigur, cu reguli clare, cu oameni care le văd.
Să le fim aproape
Știu că nu putem controla lumea. Dar putem face ceva esențial:
Să fim acolo.
Să le ascultăm.
Să le oferim repere.
Să le oferim sportul ca refugiu.
Pentru că fiecare adolescent care găsește un rost pe teren e un adolescent mai puțin expus riscurilor.
Și pentru asta voi continua mereu ceea ce fac.
Nu e vorba doar de handbal.
E vorba despre viață.
Mi-am dat seama că poate cea mai importantă întrebare pe care mi-o pot pune e:
«Cine sunt eu când nu mă mai uit în ochii celorlalți să aflu?
