Supărați-vă cât vreți, dar eu nu cred în timp de joc egal.

Sportul, prin natura lui, este competitiv. Terenul nu e locul unde primești minute doar pentru că ai venit la antrenament.
Timpul de joc se câștigă prin muncă, disciplină și performanță.

Știu că e un subiect sensibil, mai ales când vorbim de copii, dar realitatea e simplă: jocul răsplătește pregătirea, angajamentul și progresul — nu prezența.

Competiția nu e crudă, e educativă

Am auzit de multe ori argumentul „dar trebuie să se bucure toți”.
Eu cred că bucuria din sport vine tocmai din efortul depus până când reușești.
Dacă îi oferi cuiva totul fără să lupte pentru acel „loc”, îi iei tocmai lecția care îl va forma mai târziu — lecția perseverenței.

Competiția nu este despre a-i face pe unii să se simtă inferiori, ci despre a le arăta că pot mai mult.
Iar un antrenor adevărat nu e acela care promite timp egal, ci acela care oferă șanse reale de creștere, pentru fiecare, în ritmul lui.

Cum am ajuns cu 30 de sportive la Junioare 1 (under18)

În toți anii mei de antrenorat, am trăit experiențe care mi-au confirmat această filozofie. Una dintre ele: am ajuns la J1 cu 30 de sportive. Da, 30.

Într-o competiție unde majoritatea echipelor abia adună 16 jucătoare pe bancă.
Știu, poate părea nebunie. Dar pentru mine e un semn că fetele aleg să rămână într-un mediu sănătos, chiar dacă nu toate joacă la fel de mult.
Pentru că simt că fac parte din ceva ce le dezvoltă, le provoacă și le crește.

Când lucrezi cu 30 de personalități diferite, provocarea e uriașă.
Trebuie să gestionezi așteptări, frustrări, emoții.
Dar e un preț pe care sunt dispusă să-l plătesc pentru a menține un mediu unde munca e respectată, iar progresul se vede în fiecare antrenament, nu doar în minutele de joc.

Cum lucrez cu fetele mele

Tocmai de aceea am oferit mereu șanse egale tuturor de a se pregăti.
N-am trimis niciodată jucătoare „la poarta cealaltă”, singure, doar pentru că nu sunt în primul șapte.
Chiar dacă uneori ritmul de antrenament mai scădea, am preferat să le țin împreună — să învățăm ca echipă.

Pentru mine, antrenamentele sunt locul unde toată lumea are dreptul să muncească, să greșească și să crească.
Dar în ziua meciului, timpul de joc se câștigă.

E diferența dintre egalitate de șanse și egalitate de rezultate — iar sportul nu funcționează niciodată după a doua.

Realitatea din competiție

În România, foarte puține echipe rezistă până la finalul competițiilor.
Mulți renunță pe drum — sportivi, părinți, uneori și antrenori.
Dar selecția naturală e parte din proces.

Nu poți construi performanță fără sacrificiu.
Unii copii descoperă pe parcurs că nu își doresc cu adevărat această presiune — și e în regulă.
Dar cei care rămân, cei care continuă să muncească fără să ceară favoruri, sunt cei care devin sportivi adevărați.

Ce câștigă sportivii chiar și fără minute egale

Am văzut fete care au jucat foarte puțin un sezon întreg, dar au continuat să tragă de ele.
Un an mai târziu, au ajuns printre titulare.

Și știți ce e cel mai frumos? Nu au cerut să li se dea. Au muncit să merite.

Chiar și cei care nu joacă mult câștigă enorm:

• învață răbdarea;
• își dezvoltă rezistența la frustrare;
• învață cum să gestioneze eșecul și cum să crească din el;
• descoperă ce înseamnă caracterul.
• învață cum să gestioneze eșecul și cum să crească din el;
• învață lecția că performanța se câștigă, nu se primește cadou.

Sportul e o școală de viață — dar doar dacă îi lăsăm să treacă prin toate etapele, inclusiv cele incomode.

Nu spun că e ușor. E greu și pentru sportivi, și pentru părinți, și pentru antrenori. Dar cred că e singura cale corectă dacă vrem să formăm caractere puternice și sportivi adevărați.

Concluzie

Nu cred în timp de joc egal. Cred în muncă, în progres și în caractere puternice.
Pentru mine, antrenoratul nu înseamnă să fac tuturor pe plac, ci să creez un mediu în care fiecare are șansa să crească.

Cine vrea cu adevărat va rămâne, va munci și va reuși.
Restul își vor găsi alt drum.
Și e în regulă — pentru că sportul nu e doar despre meciuri.
E despre formarea unor oameni care știu să lupte pentru locul lor, în teren și în viață.

 Tu ce părere ai despre timpul de joc egal?
Lasă un comentariu mai jos — sunt curioasă cum vezi tu echilibrul dintre competiție și formare.

GRANDVEAU’S GAME: “I HAVE ALWAYS SEEN MY HEIGHT AS A STRENGTH, NOT A WEAKNESS”

https://www.eurohandball.com/en/news/en/grandveau-s-game-i-have-always-seen-my-height-as-a-strength-not-a-weakness

Dar există și reversul medaliei: părinții impresari. Cei care își promovează copiii cu orice preț, îi transformă în proiecte personale și își doresc mai mult ei decât copiii înșiși. Acești părinți nu mai văd copilul ca pe un om în formare, ci ca pe un produs de prezentat lumii.

Din păcate, asta este toxic. Și pentru noi, ca profesori sau antrenori, dar mai ales pentru copiii lor. Copilul ajunge să trăiască sub o presiune enormă, să nu mai știe dacă performanța e pentru el sau pentru părinți. Și, în timp, fie cedează, fie devine rebel și respinge totul.

Succesul real are nevoie de echilibru: sprijin, nu presiune; încurajare, nu ambiții împrumutate. Copiii nu au nevoie de impresari. Au nevoie de părinți.

Ce ne spun studiile?

Helicopter parenting și motivație academică
Un studiu din 2017 în Journal of Child and Family Studies (Holly H. Schiffrin & Miriam Liss) arată că acest tip de parenting (în care părinții rezolvă problemele copiilor și iau decizii în locul lor) conduce la o motivație extrinsecă, tendințe spre perfecționism, comportamente de evitare și un sentiment de entitlement — adesea asociate cu rezultate academice mai slabe.Studiile Schiffrin & Liss, Journal of Child and Family Studies, 2017 arată că părinții care controlează excesiv alegerile copilului cresc riscul ca acesta să fie motivat doar de frică sau dorința de aprobare, nu din pasiune reală.

Stres, anxietate și tulburări emoționale
Revizuirea literaturii recente (2020–2024) arată că studenții supuși unui astfel de parenting prezintă niveluri crescute de anxietate, depresie și stres. Autonomia și stima de sine sunt factori-cheie în a modera aceste efecte.
Alte studii extind constatările: relații de atașament slabe, dificultăți în luarea deciziilor și performanță academică afectată.

Riscul de anxietate și depresie la copii mici
Un studiu longitudinal recent (2024) asupra copiilor de circa 7 ani a relevat că parentingul hiper-implicat (helicopter/tiger parenting) reduce scăderea naturală în timp a simptomelor de anxietate și depresie — mai rău pentru copiii cu autoreglare mai slabă.Copiii crescuți cu părinți impresari învață că greșeala este inacceptabilă, nu o oportunitate de a învăța. Asta le afectează încrederea în sine și îi face mai fragili emoțional.

Presiunea performanței școlare
Conform unui articol românesc despre presiunea academică, aproximativ 40 % dintre elevi simt anxietate din cauza părinților concentrați excesiv pe note, ceea ce poate duce la scăderea stimei de sine, efecte negative fizice (insomnie, dureri de cap) și relații tensionate părinte–copil.

Explorarea vocațională blocată
Un studiu efectuat în China arată că over-parenting împiedică explorarea carierei și conduce la retragerea din conturarea unei direcții vocaționale proprii — mai ales la cei cu un mare nevoie de aprobare parentală.

Unde face bine — și unde dăunează

Argumente pro:

• Copilului îi este oferită siguranță intensă, structuri exacte, sprijin logistic și emoțional imediat (activități, teme etc.).
• În contexte periculoase sau complexe, implicarea poate fi adecvată temporar.

Contraargumente documentate:

• Reducerea autonomiei erodează capacitatea de rezolvare a problemelor și dezvoltare a rezilienței.
• Oferirea excesivă de ajutor la teme, deși bine-intenționată, nu îmbunătățește performanța — și poate, uneori, o scade.
• Chiar și atunci când există căldură și sprijin emoțional, efectele daunătoare se păstrează.

Părinții impresari, cei care-și proiectează aspirațiile prin copii și încearcă să le aranjeze parcursul, pot da impresia că îi ajută, dar, de fapt, compromit dezvoltarea lor reală. Copiii devin eficienți doar în cadrul controlat, dar incapabili să se descurce singuri, să-și asume riscuri sau să-și descopere propriile dorințe.

Ce funcționează mult mai bine clasic:

• Stilul autoritativ – implicare caldă, dar cu limite și autonomie.
• Încurajarea motivației intrinseci, explorarea eșecului și valorizarea progresului propriu, nu al comparării cu alții.

Copiii nu au nevoie de impresari. Au nevoie de părinți — curajoși să-i lase să încerce și să eșueze, oameni care îi iubesc pentru cine sunt, nu pentru ce pot face.. De părinți care-și iubesc copii pentru cine sunt, nu pentru ce pot face. Părinții impresari confundă drumul cu destinația și uită că obiectivul nu este o medalie, ci un adult echilibrat, autonom și fericit.

Ce pot face părinții

1. Sprijiniți, nu presați: Arătați interes, fiți prezenți la meciuri, expoziții sau examene, dar nu transformați copilul în „brand personal”.
2. Lăsați spațiu pentru eșec: Copiii au nevoie să experimenteze, să rateze și să învețe să se ridice singuri.
3. Întrebați, nu presupuneți: „Îți place ce faci?” și „Ce vrei să urmeze?” sunt întrebări esențiale, mai importante decât „Cum câștigăm trofeul?”.
4. Duceți discuțiile cu profesorii într-un cadru de colaborare, nu de presiune: Cereți feedback și soluții, nu rezultate garantate.

Ce pot face profesorii și antrenorii

• Să explice clar obiectivele realiste și etapele firești ale progresului.
• Să stabilească limite ferme: „Nu negociem regulile în fața copilului” este o frază sănătoasă.
• Să ofere feedback pozitiv și direct copilului, nu doar părintelui.
• Să creeze punți de dialog: invitarea părinților la ședințe tematice despre dezvoltarea emoțională și motivație poate preveni conflictele.

Tu ce ai văzut mai des — părinți care susțin, sau părinți care presează? Cum se simte un copil când părintele devine „managerul” lui?

De ce sportul poate fi colacul lor de salvare

Adolescența – o vârstă a extremelor

În perioada asta, totul e la intensitate maximă. Emoțiile sunt explozive, iar sentimentul de apartenență poate însemna diferența dintre un drum bun și unul periculos.
Adolescența este un teren minat. Fiecare pas greșit poate avea consecințe uriașe.

M-am gândit la mine. La copilul din clasele primare care vindea la magazinul familiei. La bucuria pe care o simțeam când ai mei se mândreau cu mine, spunând că „asta ne scoate din sărăcie”. Era modul meu de a fi importantă, valoroasă, bună.

Și la fel de viu îmi amintesc cât de tare m-a durut când am renunțat la handbal. De parcă mi-am dezamăgit părinții. Eram comparată cu cele care nu au renunțat, care au fost mai ambițioase și mai puternice. Și în mine s-a cuibărit o senzație pe care o port uneori și azi: că trebuie să confirm ca să merit iubire.

După 15 ani de căsnicie, încă îl întreb pe Claudiu:
„Mai sunt frumoasă? Sunt grasă? Am vorbit prea mult?”
Nevoia asta de validare nu dispare ușor. E o rană care se închide greu.

„Sportul nu e doar competiție – e și o formă de terapie”

Dar știu, în același timp, și ce ajută: sportul.
Sportul m-a ținut întreagă când am fost adolescentă, și acum e colacul de salvare pe care încerc să-l arunc mai departe, către fetele pe care le antrenez.

Mi-am propus să scriu mai puțin despre handbal. Să păstrez conturile de social media doar pentru viața mea personală.
Dar astăzi fac o excepție. Pentru că nu e doar un sport.
E o misiune. E un teren unde se întâmplă vindecări.

Sportul ca ancoră.

De ce ceea ce fac contează.

În perioada turneului final, am creat un „ziar motivațional” pe care îl lăsam fetelor sub ușă dimineața.
Dar adevărul e că acel ziar era doar o constatare scrisă a ceea ce le-am spus tot anul:
că sunt bune, că sunt importante, că pot.
D-aia m-au crezut. Pentru că, înainte de orice, au fost văzute.

Adolescența e o vârstă a extremelor.
Când nu te simți văzut, cauți confirmarea în locuri greșite: în anturaje toxice, în alcool, țigări, droguri, relații nesănătoase.
Dar sportul oferă o alternativă: e un spațiu unde poți fi cool fără să te autodistrugi.

Când le spun fetelor că sunt cele mai bune, nu o spun ca să le flatez.
O spun ca să plantez în ele acea voce interioară care, într-o zi grea, le va aminti că ele pot. Că ele contează.

Poate nu toate vor ajunge campioane.
Dar fiecare dintre ele poate deveni o versiune mai bună a sa, într-un spațiu sigur, cu reguli clare, cu oameni care le văd.

Să le fim aproape

Știu că nu putem controla lumea. Dar putem face ceva esențial:
Să fim acolo.
Să le ascultăm.
Să le oferim repere.
Să le oferim sportul ca refugiu.

Pentru că fiecare adolescent care găsește un rost pe teren e un adolescent mai puțin expus riscurilor.
Și pentru asta voi continua mereu ceea ce fac.

Nu e vorba doar de handbal.
E vorba despre viață.

Mi-am dat seama că poate cea mai importantă întrebare pe care mi-o pot pune e:
«Cine sunt eu când nu mă mai uit în ochii celorlalți să aflu?

„Prea tânără”

”Prea frumoasă.”

“Prea sexy.”

„Prea vocală.”

„Prea, prea…”

Când m-am apucat de antrenorat, mereu a fost un prea care să mă definească în ochii altora. E ok să fiu antrenoare, dar nu e ok să fiu femeie?

E o realitate crudă cu care multe femei, nu doar în sport, se confruntă. Mereu există un „prea” care să le fie aruncat în față — prea tânără ca să fie luată în serios, prea atrăgătoare ca să fie văzută ca un lider autentic, prea directă ca să nu fie catalogată drept „agresivă” sau “cu gura mare”.

Astăzi sunt conștientă ca toate aceste „prea” nu fac decât să reflecte nesiguranțele altora, nu valoarea mea reală. Faptul că sunt femeie și sunt și antrenoare nu se exclud, ba din contră, îmi aduc o perspectivă unică, empatie, intuiție și forță.

Și, cel mai important, sper ca am pus o caramida in deschiderea drumului pentru alte fete și femei care visează să conducă, să antreneze, să fie văzute pentru ceea ce sunt: competente, dedicate și puternice.

Locul femeilor este oriunde aleg ele să fie, inclusiv pe banca tehnică.

Întotdeauna mi-am formulat propriile păreri prin prisma propriilor trăiri. Timpul și sistemul nu m-au făcut să tac, m-au învățat doar să îmi aleg cu mai multă grijă războaiele pe care aleg să le duc.

Dar cu siguranță o să spun mereu ce am de zis.

Am o mână de oameni care cred în mine și a căror părere contează. Vă mulțumesc și vă prețuiesc

Nu mai sunt femeia tânără și nesigură de ieri. Sunt femeia de azi — antrenoare, mamă, soție! puternică și fără scuze.

Te iubim!

În doar 3 ani de zile, a ajuns de la un copil răsfățat din Sângeorz Bai la una din cele mai bune jucătoare ale generației sale. 
Cu o inteligență și maturitate în joc cum rar mi-a fost dat să văd la sportive de vârsta ei, deși cunosc absolut toate jucătoarele trecute pe la echipele naționale și nu numai, de mai bine de 10 generații încoace, Alexandra este o sportivă specială, din toate punctele de vedere ale acestui cuvânt.
Un exemplu prin felul în care se pregătește la antrenament, își trage mereu colegele după ea. 
Nu are nevoie de prea multe oportunități pentru a profita, fiind puternică din punct de vedere mental.
Dar dacă ar trebui să o definesc într-un cuvânt, aș alegere DETERMINARE!
Alexandra a arătat că este genul de jucătoare pentru care „a renunța” nu există în propriul dicționar. O luptătoare, tipul de jucătoare care îți câștiga Campionate. Cu inima! 
Asta dacă o ai în echipa ta, dacă nu, ratezi calificări

La mulți ani, Alexandra Timiș! Sa ai sănătate si noroc de oameni buni in viața ta!

Și câtă inima am avut!

Acum 3 ani de zile, pe vremea asta, fetele se antrenau în sălile din orașele și comunele lor, și habar n-aveau ca vor ajunge sa joace astăzi handbal în Teraplast Arena, în fata a sute de oameni. Habar n-aveau ca vor cuceri inimile a mii de oameni din județul Bistrița Năsăud, ca ii vor face sa plângă de fericire ca niște copii, oferindu-le un exemplu de determinare, dorința și lupta!

Nu cred ca mai e iubitor de handbal în județul Bistrița Năsăud care sa nu le iubească pentru totdeauna!

Mândra de voi, copiii mei! Sunteți puternice, frumoase și capabile sa realizați tot ce va propuneți! Sunteți speciale și va iubesc la infinit, pentru totdeauna!

Turneul desfășurat la București săptămâna trecută a avut o însemnătate aparte pentru 3 dintre fetele noastre. Mihaela Dumitru, Riana Feldrihan și Niculina Hordoan sunt astăzi senioare. Nu pot sa fiu decât fericita și mândra ca au terminat o perioada importantă a vieții lor în cel mai frumos mod cu putina: pe primul loc.

Mihaela Dumitru, crescută la Năsăud, eleva în clasa a-12-a la unul din cele mai bune licee din oraș, Andrei Mureșanu, e un exemplu extraordinar pentru fetele noastre mai mici ca școală și handbalul pot face echipa foarte buna împreună. Inteligentă, ambițioasă și curajoasa.

Riana Feldrihan, originara din Șieu – Odorhei, a făcut deja pasul în vara la echipa de tineret a clubului Gloria. Are toate calitățile necesare sa facă handbal de performanta, daca le dublează cu munca și seriozitate.

Niculina Hordoan, născută și crescută la Telciu, un copil prea cuminte și cu mult bun simt. Mereu tăcută și la locul ei, a făcut parte din echipele noastre timp de 3 ani de zile. Sunt fericita ca am asistat la transformarea ei într-o adolescenta.

Aș aminti-o și pe Andreea Chis, care, deși nu a participat la acest ultim turneu, are și va avea mereu un loc special în inima mea.

Fetelor, îndrăzniți sa visați! Sa credeți mereu în voi! Viața e frumoasă, nu luați lucrurile prea în tragic. Distrați-va, faceți greșeli și învățați din ele. Nu stați pe margine, implicați-va în tot, riscați, nu va fie teama sa cunoașteți, sa aflați sau chiar sa pierdeți. Totul în viața are un rost!

Sa fiți bune ca sa fiți fericite! Fericirea locuiește doar în sufletele bune.

Va voi fi alături oricând și oricât veți avea nevoie de mine

Alina Monda, un copil bun și bine educat, a devenit astăzi dovada vie pentru cele peste 600 de fetițe din județul Bistrița-Năsăud care practica handbalul, ca SE POATE! Se poate să ajungi la echipa națională chiar daca te-ai născut în Mijlocenii Bârgăului, Ilva Mare sau orice mic sătuc din județul nostru.

In 8 septembrie 2021 anuntam pe grupul de WhatsApp al fetitelor din județ ca a fost inscrisa in competitii oficiale o echipa de junioare 3. Am făcut o lista cu cele 20 de sportive pe care le-am dori la Bistrița. În 16 septembrie le mulțumeam părinților ca au avut încredere și ca mi-au încredințat cele mai de preț comori ale lor. 18 septembrie 2021 – prima deplasare la Zalau.

Astăzi, 25 martie 2024, va anunț ca Alina Monda a deschis porțile echipelor Naționale, și va fi cu siguranță urmată și de alte colege ale ei. Pentru ca grupul nostru are ca principii, disciplina, munca și dedicarea totală.

Mândri de tine, Alina! Hai România!

@cristinavlasa @gameday.photography.bn @csgloria2018

Astăzi iți doresc să ai iubire, fericire, împliniri, iar bucuria si zâmbetul sa nu-ți dispară niciodată de pe fata si din suflet! Sa fii buna pentru ca sa poti sa fii fericita! Cei răi pot avea noroc, însă doar cei buni pot fi fericiți.

Ești puternică, curajoasă, onestă, bună si un om minunat. Sa iti fie viața așa frumoasă, ca tine! Te iubim.

https://www.facebook.com/Evi.Mihaela/videos/275924627787004