În peste 15 ani de lucru cu oameni și cu părinți, am văzut de toate. Am întâlnit familii cu situații materiale foarte bune care și-au învățat copiii valoarea muncii, copii bine educați și modești, care au înțeles că succesul nu vine de la sine. Asta contrazice ideea generală că „dacă ai, nu muncești” — există și exemple frumoase.
Dar există și reversul medaliei: părinții impresari. Cei care își promovează copiii cu orice preț, îi transformă în proiecte personale și își doresc mai mult ei decât copiii înșiși. Acești părinți nu mai văd copilul ca pe un om în formare, ci ca pe un produs de prezentat lumii.
Din păcate, asta este toxic. Și pentru noi, ca profesori sau antrenori, dar mai ales pentru copiii lor. Copilul ajunge să trăiască sub o presiune enormă, să nu mai știe dacă performanța e pentru el sau pentru părinți. Și, în timp, fie cedează, fie devine rebel și respinge totul.
Succesul real are nevoie de echilibru: sprijin, nu presiune; încurajare, nu ambiții împrumutate. Copiii nu au nevoie de impresari. Au nevoie de părinți.
Ce ne spun studiile?
Helicopter parenting și motivație academică Un studiu din 2017 în Journal of Child and Family Studies (Holly H. Schiffrin & Miriam Liss) arată că acest tip de parenting (în care părinții rezolvă problemele copiilor și iau decizii în locul lor) conduce la o motivație extrinsecă, tendințe spre perfecționism, comportamente de evitare și un sentiment de entitlement — adesea asociate cu rezultate academice mai slabe.Studiile Schiffrin & Liss, Journal of Child and Family Studies, 2017 arată că părinții care controlează excesiv alegerile copilului cresc riscul ca acesta să fie motivat doar de frică sau dorința de aprobare, nu din pasiune reală.
Stres, anxietate și tulburări emoționale Revizuirea literaturii recente (2020–2024) arată că studenții supuși unui astfel de parenting prezintă niveluri crescute de anxietate, depresie și stres. Autonomia și stima de sine sunt factori-cheie în a modera aceste efecte. Alte studii extind constatările: relații de atașament slabe, dificultăți în luarea deciziilor și performanță academică afectată.
Riscul de anxietate și depresie la copii mici Un studiu longitudinal recent (2024) asupra copiilor de circa 7 ani a relevat că parentingul hiper-implicat (helicopter/tiger parenting) reduce scăderea naturală în timp a simptomelor de anxietate și depresie — mai rău pentru copiii cu autoreglare mai slabă.Copiii crescuți cu părinți impresari învață că greșeala este inacceptabilă, nu o oportunitate de a învăța. Asta le afectează încrederea în sine și îi face mai fragili emoțional.
Presiunea performanței școlare Conform unui articol românesc despre presiunea academică, aproximativ 40 % dintre elevi simt anxietate din cauza părinților concentrați excesiv pe note, ceea ce poate duce la scăderea stimei de sine, efecte negative fizice (insomnie, dureri de cap) și relații tensionate părinte–copil.
Explorarea vocațională blocată Un studiu efectuat în China arată că over-parenting împiedică explorarea carierei și conduce la retragerea din conturarea unei direcții vocaționale proprii — mai ales la cei cu un mare nevoie de aprobare parentală.
Părerea din comunitate Pe Reddit, părinți și educatori descriu concret efectele negative:„Helicopter parents sunt cei mai toxici și îți demoralizează copiii.” „Lipsa de autonomie poate duce la anxietate și convingerea că nu poți reuși singur.”
Eșec perceput ca tragedie.
Explorarea vocației este blocată: Un studiu realizat în Asia (BMC Psychology, 2023) arată că adolescenții supracontrolați evită să-și asume riscuri și renunță la descoperirea propriilor talente, pentru că au impresia că „nu contează ce vreau eu, decide mama/tata’. Cum se vede din teren
Părintele impresar ajunge să trăiască prin copil, să-i dicteze nu doar sportul, dar și pasiunile, anturajul, chiar și felul în care se prezintă online.
Profesorii și antrenorii sunt prinși într-un conflict permanent: între ceea ce e sănătos pentru copil și ceea ce cere părintele.Copilul simte presiunea de a nu-și dezamăgi familia și își pierde bucuria de a învăța sau de a performa.În România, fenomenul e vizibil mai ales în sport și în activități artistice: părinți care negociază antrenamente, contactează direct selecționerii, cer expunere pe rețelele sociale și presează pentru rezultate rapide. De multe ori, copilul are 10–12 ani și încă nu știe dacă își dorește cu adevărat drumul ales.
Unde face bine — și unde dăunează
Argumente pro:
Copilului îi este oferită siguranță intensă, structuri exacte, sprijin logistic și emoțional imediat (activități, teme etc.).
În contexte periculoase sau complexe, implicarea poate fi adecvată temporar.
Contraargumente documentate:
Reducerea autonomiei erodează capacitatea de rezolvare a problemelor și dezvoltare a rezilienței.
Oferirea excesivă de ajutor la teme, deși bine-intenționată, nu îmbunătățește performanța — și poate, uneori, o scade.
Chiar și atunci când există căldură și sprijin emoțional, efectele daunătoare se păstrează.
Părinții impresari, cei care-și proiectează aspirațiile prin copii și încearcă să le aranjeze parcursul, pot da impresia că îi ajută, dar, de fapt, compromit dezvoltarea lor reală. Copiii devin eficienți doar în cadrul controlat, dar incapabili să se descurce singuri, să-și asume riscuri sau să-și descopere propriile dorințe.
Ce funcționează mult mai bine clasic:
Stilul autoritativ – implicare caldă, dar cu limite și autonomie.
Încurajarea motivației intrinseci, explorarea eșecului și valorizarea progresului propriu, nu al comparării cu alții.
Copiii nu au nevoie de impresari. Au nevoie de părinți — curajoși să-i lase să încerce și să eșueze, oameni care îi iubesc pentru cine sunt, nu pentru ce pot face.. De părinți care-și iubesc copii pentru cine sunt, nu pentru ce pot face. Părinții impresari confundă drumul cu destinația și uită că obiectivul nu este o medalie, ci un adult echilibrat, autonom și fericit.
Ce pot face părinții
Sprijiniți, nu presați: Arătați interes, fiți prezenți la meciuri, expoziții sau examene, dar nu transformați copilul în „brand personal”.
Lăsați spațiu pentru eșec: Copiii au nevoie să experimenteze, să rateze și să învețe să se ridice singuri.
Întrebați, nu presupuneți: „Îți place ce faci?” și „Ce vrei să urmeze?” sunt întrebări esențiale, mai importante decât „Cum câștigăm trofeul?”.
Duceți discuțiile cu profesorii într-un cadru de colaborare, nu de presiune: Cereți feedback și soluții, nu rezultate garantate.
Ce pot face profesorii și antrenorii
Să explice clar obiectivele realiste și etapele firești ale progresului.
Să stabilească limite ferme: „Nu negociem regulile în fața copilului” este o frază sănătoasă.
Să ofere feedback pozitiv și direct copilului, nu doar părintelui.
Să creeze punți de dialog: invitarea părinților la ședințe tematice despre dezvoltarea emoțională și motivație poate preveni conflictele.
Tu ce ai văzut mai des — părinți care susțin, sau părinți care presează? Cum se simte un copil când părintele devine „managerul” lui?
